Grădina Botanica din Cluj

(articol scris in 2009-03-11)

Grădina Botanică „Alexandru Borza” a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a fost fondată în 1920 de profesorul Alexandru Borza. Întinsă pe o suprafaţă de aproape 14 hectare, în partea sudică a Clujului, grădina botanică, organizată după Unirea Transilvaniei cu România, în anii activităţii de aşezare pe temeiuri solide a universităţii clujene, a reuşit să se dezvolte în timp atât ca şi un obiectiv turistic clujean cât şi ca important spaţiu didactic şi ştiinţific din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai.Grădina conţine pe teritoriul său peste 10 000 specii de plante din toate colţurile lumii, fiind structurată pe mai multe sectoare: ornamental, fitogeografic, sistematic, economic şi medicinal. Flora şi vegetaţia românească sunt reprezentate prin plante din câmpiile transilvane, Munţii Carpaţi, Banat, etc.

Printre atracţiile grădinii se numără Grădina japoneză (o grădină în stil japonez cu un pârâu şi o căsuţă în stil japonez), Grădina romană cu vestigii arheologice din vechea colonie romană Napoca, printre care şi o statuie a lui Ceres, zeiţa cerealelor şi a pâinii, alături de plante cultivate care domină agricultura contemporană românească.

Istorie:

După înfiinţarea primelor universităţi, grădinile de plante medicinale existente pe lângă mănăstiri s-au subordonat acestora constituindu-se treptat în adevărate grădini botanice, în care ştiinţele botanice cu diferitele lor ramuri au devenit discipline de studiu. Este şi cazul Grădinii Botanice “Alexandru Borza” din Cluj-Napoca, a cărei istorie a fost legată de Universitatea Românească din capitala Transilvaniei şi de prezenţa la început, în calitate de profesor, a lui Alexandru Borza. Precursori Când s-a fondat la 1872 Universitatea Maghiară de la Cluj, unicei catedre de botanică i s-a ataşat o vastă grădină, organizată în parcul dăruit de contele Mikó Muzeului Naţional Ardelean, care urma să fie transformat în grădină botanică. O bogată colecţie de arbori şi arbuşti formau fondul şi începutul promiţător al unei grădini botanice. La intrarea parcului se afla o clădire cu patru camere, care servea drept Institut Botanic şi birou. Primul director, prof. Dr. A. Kanitz (1872-1896), nu a reuşit sa organizeze o instituţie solidă, cu viitor.

Fondurile de care a dispus au fost modeste, din ele reuşind cu greu să realizeze o şcoală sistematică şi de plante medicinale şi o mică seră pentru plante tropicale, mai mult de trei sferturi din spaţiu rămânând însă neamenajat. La 1882 s-a clădit în mijlocul grădinii Institutul de Chimie. Casa contelui Mikó a fost transformată de la început în Muzeu de Zoologie, în loc să fie folosită pentru un Muzeu botanic. În 1897, când a venit al doilea director, prof. Dr. J. Istvánffi (1897-1901) s-a dărâmat şi clădirea Institutului Botanic, întreaga gradină pierzându-şi sensul definit iniţial, în ciuda eforturilor considerabile pentru ridicarea acestei grădini la nivelul celor din vest făcute de către noul director. Abia venind la 1901 al treilea director, prof. Dr. Aladár Richter, cu o bogată experienţă şi vederi moderne, Grădina Botanică a fost înzestrată cu o seră mai mare, ridicată în grădina externă, care fusese lăsată în paragină până atunci.

La acel moment se aştepta la o epocă de înflorire pentru aceasta instituţie de cultură, însă pe neaşteptate prof. Apathy şi-a aşezat în mijlocul grădinii botanice noul său Institut de Zoologie. Astfel Grădina Botanică împânzită cu Institutul de Chimie şi Zoologie, departe de institutul său botanic nu mai putea deservi în mod serios ştiinţele botanice. După numeroase demersuri, directorul Aladár Richter a reuşit să convingă guvernul de necesitatea unor măsuri pentru salvarea grădinii. În 1910-1912 s-a cumpărat, ca despăgubire pentru grădina muzeului un teren excelent pentru o nouă Grădină Botanică.Teritoriul respectiv, ales ondulat şi accidentat, era potrivit diferitelor culturi şi de o rară frumuseţe peisajeră.

Era înzestrat cu clădiri pentru director, personal şi gospodărie. Profesorul Richter a ieşit la pensie şi nu a reuşit să se ocupe personal de amenajarea acestei grădini. Din lipsă de fonduri şi iniţiativă nici urmaşul sau St. Gyorffy (1913-1919) nu a făcut-o, ci a preferat să cultive, pe timpul primului războiului mondial, zarzavat şi fructe pentru spitale şi a adăpostit refugiaţii maghiari din 1916. Noii administraţii româneşti i-a fost dat să transforme livada de pomi fructiferi existentă într-o adevărată Grădină Botanică. Creare şi dezvoltare Marea Unire a adus cu sine naţionalizarea universităţii clujene, după ce corpul profesional preexistent a refuzat să recunoască dreptul de control al statului roman şi să participe la activitatea universităţii.

La 12 mai 1919, o comisie de 14 specialişti ardeleni a fost delegată de către Consiliul Dirigent al Transilvaniei să preia inventarul mobil şi imobil al Universităţii. Pentru instituţiile cu profil biologic a fost delegat Alexandru Borza care a rămas din acest moment la Cluj.

În 1920 el elaborează planul Grădinii împreună cu Cornel Gurtler. Acesta prevedea numeroase lucrări de organizare, lucrări care au început în toamna aceluiaşi an sub conducerea d-lui Dr. Onisifor Ghibu. Pârâiaşul Ţiganilor Sunt cumpărate două parcele vecine şi astfel se intră în posesia pitorescului pârâiaş al “Ţiganilor”. S-a câştigat, prin schimb, un colţişor unde se îmbină doua confluenţe ale acestui pârâiaş. Sunt construite trei poduleţe rustice şi un pod mai mare peste acest pârâu. În acelaşi timp se desfundă peste 35 000 m² de teren pentru secţia sistematică, care se plantează şi însămânţează cu iarbă. Pentru asigurarea apei necesare s-a construit, în paralel, o reţea de apeducte care se alimenta dintr-un castel de apă propriu ce primea apa din rezervorul de beton al grădinii în care se varsă pârâul Ţiganilor.
S-au creat drumuri, cărări şi poteci, care au fost pavate şi pietruite în parte, iar altele acoperite cu nisip.
S-au construit 6 răsadniţe de beton şi 12 de lemn, 2 florării de zid şi lemn, o casă mare de iernare pentru plantele mediteraneene, cu încălzire centrală şi apă caldă, la care s-a ataşat şi mica seră de fier mutată din grădina veche. Totodată se mută şi şopronul mare de rechizite şi atelierul de tâmplărie, după ce în altă parte a curţii se ridică un mic şopron-garaj pentru vehiculele Grădinii şi s-a refăcut în acelaşi timp grajdul pentru cai. Au fost totodată reparate sau reconstruite locuinţele pentru personal: s-au construit noi clădiri administrative, cum ar fi căsuţele pentru portar de la cele 2 intrări principale (cea de pe Strada Pasteur şi cea de pe Gheorghe Bilaşcu), s-au făcut împrejmuiri de sârmă sau scândură pe o lungime de peste 400 metri, cu porţile şi portiţele necesare.

Întreaga parte tehnică grădinărească a acestor lucrări de creare a unei Grădini Botanice noi a fost executată de către C. Gurtler, ajutat de un personal devotat în frunte cu grădinarul şef Gheorghe Filip.

Planul grădinii fiind alcătuit de un botanist, iar nu de un arhitect şi fiind totodată pus în practică sub conducerea tot a unui botanist, întreaga Grădină Botanică este în primul rând o expresie a conceptelor botanice în materie de clasificare a plantelor şi de fitogeografie, iar nu un parc public artistic.Stâncăriile, bazinele, grămezile de nisip şi colţurile umbroase sunt făcute pentru a da plantelor condiţiile naturale cele mai potrivite de care au nevoie pentru a trăi, iar nu ca şi decor arhitectural.

Punctul de vedere al esteticii horticulturii şi al arhitecturii decorative a fost trecut pe planul al doilea, dându-se prioritate cerinţelor botanice şi crescând astfel valoarea ştiinţifică a întregii instituţii.

Sursa: Wikipedia